România sărbătorește mâine o jumătate de secol de la primul titlu mondial obținut la handbal masculin, un succes care a însemnat startul marilor performanțe din întreg sportul românesc.
Fără istorie nu am fi avut prezent și viitor. Este o sintagmă care se potrivește de minune atunci când vorbim despre handbal. 12 martie 1961 este o zi istorică pentru întreg sportul românesc, România urmând să sărbătorească mâine 50 de ani de la câștigarea primului titlu mondial obținut la handbal în „7”. Un titlu despre care se spune că a spart toate barierele și a deschis larg porțile pentru tot ceea ce înseamnă sport în țara noastră. Ce a urmat, cel puțin în handbalul masculin, știm cu toții: 20 de ani de supremație totală, încununată cu patru titluri mondiale, palmares care ne ține și în prezent pe primul loc în lume la medalii de aur obținute, alături de Suedia și Franța.
Dar ce înseamnă un titlu mondial în handbal? Imaginați-vă că sunteți suporteri ai Franței, iar Karabatic, Omeyer, Abalo și ceilalți „cocoși” ne reprezintă. Ei sunt personajele uluitoare ale prezentului, adevărați stăpâni ai lumii care câștigă tot ce se poate de câțiva ani încoace. În 1961 au fost alte vremuri, s-a jucat un alt handbal, mai romantic, dar situația a fost exact la fel. Atunci, România (n.r. – Republica Populară Română, cum se numea țara noastră pe atunci) era națiunea care uluia întreaga lume printr-o victorie de senzație în fața Cehoslovaciei, la Dortmund, în prezența a peste 15.000 de spectatori. Iar 12 martie 1961 a fost doar începutul într-un domeniu în care cei mai de seamă reprezentanți au jonglat cu adversarii și i-au spulberat vreme de vreo două decenii.
Oprea Vlase, „ctitorul” naționalei
Chiar la prima răsfoire a poveștii din ’61 ți se face pielea de găină. Aprecierile făcute la vremea respectivă de către presa internațională n-au cum să nu-ți trezească sentimente de mândrie că faci parte dintr-un popor în care „portarul Redl a fost fenomenal” (Sport Beobachter, Essen) sau „micul Covaci a fost uluitor” (Rundschau, Köln). Cei doi handbaliști menționați au fost însă doar o mică parte dintr-o echipă fenomenală, care „a impresionat prin jocul ei lipsit de artificii, dar frumos și entuziasmant”, cum relata presa la vremea respectivă.
Povestea titlului din 1961 începe însă cu câteva luni mai devreme. „În 1959, la Viena, România câștiga argintul la handbalul în «11». Însă, prin spectaculozitate și dinamism, handbalul în «7» câștiga tot mai mult teren. Noi ne-am așezat din acest punct de vedere în 1960, prin activitatea echipei Dinamo, care a găsit mai repede drumul pentru handbalul în «7». Oprea Vlase a pus bazele echipei naționale, iar la scurt timp am început și pregătirea pentru Mondialul din Germania. Cantonamentele în perioada respectivă însemnau pregătire centralizată de minimum cinci-șase luni”, ne istorisește Cornel Oțelea (medalion), un alt erou al generației ’61.
Obiectiv: „Să ne vindem scump pielea”
„Problema numărul unu pe care antrenorul și-a propus să o rezolve a fost creșterea valorii individuale și apoi de ansamblu a echipei. Oprea Vlase a insistat ca fiecare jucător să-și perfecționeze procedeele tehnice și de aruncare specifice postului, de a fi pregătit să-și depășească oricând adversarul în postură de unu la unu. Așa au apărut aruncările prin evitare până la sol ale lui Virgil Hnat, aruncările de la șold ale lui Ivănescu sau aruncările prin evitare din săritură ale lui Moser. Un alt aspect pe care antrenorul l-a urmărit a fost starea de spirit a echipei. A pus bazele unui grup foarte unit, eram componenții naționalei rezultați din două echipe, Dinamo și Steaua, uniți nu numai în suprafața de joc, dar și în afara terenului. Concluzia după stagiile de pregătire a fost că mergem la Campionatul Mondial pentru a ne vinde cât mai scump pielea. Această abordare a venit și ca urmare a rezultatului mai puțin mulțumitor la precedenta competiție, în 1958, unde România a venit pe locurile 13-16″, ne dezvăluie Cornel Oțelea rețeta succesului ce avea să se contureze.
Echipa de aur din ’61 Portari: Mihai Redl (Dinamo), 75 de ani; Ion Bogolea (Dinamo), decedat Extreme: Mircea Costache I (Dinamo), decedat; Gheorghe Coman (Dinamo), decedat Pivoți: Otto Tellman (Steaua), 84 de ani; Mircea Costache II (Dinamo), 71 de ani Interi: Petre Ivănescu (Dinamo), 75 de ani; Ioan Moser (Dinamo), 74 de ani; Aurel Bulgariu (Steaua), decedat; Geo Bădulescu (Dinamo), decedat; Virgil Hnat (Dinamo), decedat Centri: Gheorghe Covaci (Dinamo), 77 de ani; Cornel Oțelea (Steaua), 71 de ani; Olimpiu Nodea (Steaua), 76 de ani Antrenor principal: Oprea Vlase, 83 de ani Antrenor federal: Nicolae Nedef, 83 de ani
Au venit cu acceleratu’!
Naționala României a revenit în țară cu trenul, după opt zile de la terminarea Campionatului Mondial, nu înainte de a juca un meci amical în Franța, la Paris. Tricolorii au învins cu 25-6 în Sala „Pierre de Coubertin”, determinându-i pe francezi să exclame: „Titlul mondial se află în cele mai bune mâini”.
„Cocoșii galici” au fost singurii care au contestat supremația României la Mondialul din Germania. „Ne-au invitat pentru a-și lua o revanșă pentru nereușita lor de la Mondiale. În substrat au vrut să arate însă că România nu este chiar cea mai bună din lume. S-au convins însă de valoarea noastră după un dezastru pentru ei. I-am învins la o diferență categorică, motiv pentru ei să ne recunoască superioritatea și toate meritele în urma titlului mondial”, a precizat Oțelea.
Revenirea acasă a tricolorilor a însemnat o adevărată sărbătoare. Începută chiar de la Curtici, unde jucătorii au fost dați jos din tren pentru a fi fotografiați pe locomotivă.
Petre Ivănescu a arătat trofeul Înainte de a fi primiți de oficialități ale statului, campionii mondiali au fost așteptați în Gara de Nord, unde au sosit cu Acceleratul 104. „Atențiune! Atențiune! Echipa campioană mondială de handbal în «7» sosește cu Acceleratul 104, care vine din direcția… intră în stație peste cinci minute la linia 7”, a anunțat crainica de zor, conform redactorilor de la Sportul Popular din 21 martie 1961. Petre Ivănescu (foto) a coborât primul din vagon, purtând în brațe o cupă de argint, ulterior handbaliștii fiind asaltați de oficiali, fotoreporteri, suporteri. Tot Ivănescu a fost și cel care a rostit un discurs în numele echipei, iar cu mulțumirea de rigoare adresată Partidului, așa cum se obișnuia la vremea respectivă, golgheterul CM anunța că România nu se va opri aici. Și nu s-a oprit… Cel puțin atât timp cât am avut pe teren generații gigantice.
„Am mâncat pepenele pe felii”
România a ajuns la Mondialul din ’61 din postură de outsider, dar cu handbaliști hotărâți „să mâncăm pepenele, în speță Campionatul Mondial, pe felii”, după cum susține Oțelea.
La vremea respectivă, patru naționale erau cotate cu șanse reale la câștigarea titlului mondial: Suedia, deținătoarea trofeului, Germania, țara gazdă, Danemarca, medaliată cu bronz la ultima ediție, și Cehoslovacia, țara despre care se spune că ar fi inventat handbalul în șapte. „Îmi aduc aminte că în momentul în care a început competiția, presa germană a făcut tot felul de pronosticuri. Iar o imagine dintr-un ziar de sport a fost antologică. La o masă de poker erau așezate cele patru națiuni, care jucau, în timp ce România era așezată într-un colț, ca și chibiț, care urmărea disputa celor mari. Am înțeles imediat respectiva imagine, dar ne-a declanșat o forță interioară care să ne facă să mâncăm cu și mai mare plăcere feliile de pepene”, ne-a descris Generalul Oțelea.
Asaltați de ziariști după victoria cu Germania unită
România și-a netezit drumul către podium după o victorie de senzație cu Danemarca în grupa semifinală, scor 15-13, însă adevărata piatră de încercare abia acum urma. Cele două Germanii (RDG și RFG) s-au unit într-o echipă de la care se aștepta să câștige tot la Mondialul din 1961. „Nu putem fi învinși, am studiat această echipă, fiți fără griji”, erau mesajele antrenorilor nemți înainte de confruntarea directă. Ziariștii germani își asigurau, la rândul lor, cititorii de o victorie în fața României, dar avea totuși un mic semn de întrebare: „Oare extraordinara echipă a surprizelor va putea face ceva împotriva Echipei Unite?”. Răspunsul dat de Ivănescu, Moser și ceilalți a fost pe măsură: scor 12-9. „Pentru a vă face o idee mai precisă despre largul ecou pe care l-a avut în lumea întreagă victoria handbaliștilor români, vă putem spune că ieri-dimineață când ni s-a dat legătura telefonică cu orașul Duisburg, unde sunt cantonați reprezentanții noștri, 30-40 de redactori ai unor ziare din RFG, RDG, Suedia, Danemarca, Franța, Elveția etc așteptau ca delegația noastră să coboare la masă pentru a asalta cu întrebări, având blocnotesurile și blițurile gata pregătite”, prezenta Sportul Popular pe 9 martie 1961.
Finala a durat 80 de minute în loc de 60!
În finala mare, România a ajuns după un 16-14 epuizant cu Norvegia, și a reîntâlnit Cehoslovacia, reprezentativa care câștigase meciul direct din grupa preliminară cu 12-8. 15.000 de oameni au umplut până la refuz atunci tribunele „Westfallenhallen” din Dortmund pentru a urmări o finală dramatică, ce avea să se încheie după două reprize de prelungiri, cu 9-8 pentru România. S-au jucat atunci 80 de minute (7-7 după timpul regulamentar, 0-0 după alte zece minute de prelungiri, 2-1 în următoarele zece minute). Golul de aur a fost înscris din plonjon de Costache II, pentru ca mai apoi portarul Redl să fie „Invincibilul” la două atacuri ale cehilor. „Românii i-au depășit pe toți în viteză și putere prin rezistență și ritm scânteietor, ei au arătat un handbal desăvârșit” sau „Românii au fost mai stăpâni pe nervi și pe desfășurarea jocului”, au fost câteva din reacțiile presei internaționale în 1961. Pe lângă titlul mondial, România s-a mai ales și cu alte distincții: Redl a fost desemnat cel mai bun portar al turneului, iar Ivănescu, cu 34 de goluri, a fost golgheterul competiției. „Victoria din 1961 nu a însemnat numai primul titlu mondial obținut de băieți, dar și startul României sportive spre multe alte performanțe internaționale de răsunet. Echipa de la Dormund a convins că orice este posibil dacă există calitate, seriozitate și dorință”, a concluzionat Oțelea.
6 mii de lei a fost prima pentru titlul mondial din 1961, echivalentul a patru salarii
Dacă Modialele s-ar fi jucat și atunci din doi în doi ani, poate că acum am fi avut opt titluri mondiale Cornel Oțelea
Traseul României la CM ’61
Grupa Preliminară C 29-11 cu Japonia, 8-12 cu Cehoslovacia *România s-a calificat de pe locul secund în grupa semifinală 2
Grupa Semifinală 2 15-13 cu Danemarca, 12-9 cu Germania unită, 16-14 cu Norvegia
Finala 9-8 cu Cehoslovacia după două reprize de prelungiri
Combinația letală: Dinamo – Steaua Pentru Mondialul din ’61, naționala României a fost alcătuită în totalitate din jucători proveniți de la legendarele Dinamo și Steaua. Gruparea din „Ștefan cel Mare”, care aprofundase mult mai rapid jocul în „7”, a venit cu 10 jucători la lot, plus antrenorul Oprea Vlase, în timp ce Steaua a trimis patru handbaliști. În prezent, doar opt handbaliști din echipa respectivă plus antrenorii se mai află în viață.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER